Copăcel

Din pamant tu ai crescut, ci ai cucerit universul
De nu te pot cuprinde nici în jumătate nici poeţii cu versul
Frunzele-ţi timide te feresc întru - câtva de intensul
Soarelui sărutul.

Chiar soarele după ce răsare se odihneşte pe ale tale crengi
Făcând cerul gelos din cale-afară deodat ` să lăcrimeze
Un dans etern şi pururi tainic începe să trădeze
Sunt empatii pe care nu poti sa le dezlegi !

Coana balaie vine-n curand să te hrănească
Un fluturaş a venit, s-a aşezat să te iubească
Un brotac râios se dă ridicol în spectacol
Încearcă şi el să zâmbească.

Copăcel, cu ramurile tinere şi frunzuliţele verzi
Tu dorul meu de ce nu-l înţelegi ?
Uiţi lacrima din ochi tu să mi-o ştergi
Iubirea n-o-nţelegi

Iubirea n-o-nţelegi
Dar oare apusul nu te afectează ?
Cum poţi oare aşa integru să te păstrezi,
Iubirea pentru tine nu contează ?

Ba contează, îmi spune el zâmbind
Căutând inima şi tristeţea să-mi aline
Mă aşez lângă el, şi mă găsesc plutind
Am intrat în comuniune
Tu înger întru a noastră lume !