Gandesc
Gândesc la tine taină, prizonier al catacombelor tale misterioase
Mă pierd în ceaţă, fără nici un reper, paşii mei duc spre nicăieri...
Încerc să mă delimitez de mine, de ego-urile cele impure şi păcătoase
Am o senzaţie aşa, de dejavu, totul pacă a fost ieri...
Gândesc la tine puritate,
Mai tabu decât atât nu cred ca mai există altceva
Limita cea mai aproape de infinit...cea mai departe de toate...
Undeva la graniţa cu nemărginirea...
Gândesc la tine viaţă,
Ancorat în tumultul tău mă simt stingher
O lacrimă las pe pernă în fiecare dimineaţă
O, de ce totul în jurul meu e tern ?
Fac uneori păcatul de a gândi, din nefericire...
Iar gândurile-mi o iau razna pe nesimţite
Nu reuşesc să pun stăvilar ego-ului , sau poate aşa-s eu din fire
Poate mai mult ca sigur dau dovadă de mult prea multă nesimţire...
Fac uneori din nefericire păcatul de a gândi
Şi deşi nu-i suficient, mă mai şi mint că nu-i aşa
Ştiu că acum nimic nu mai este din păcate ce pare a fi
Şi totuşi rămân acestei vieţi vasal.
TE-AI ÎNTORS
Privesc pe geam, în jos pe-alee, poate te văd trecând
Când soneria sună, mă sperii şi deschid
Nu pot să cred, o minune, la uşă eu te văd
Intri şi mă săruţi, nu mă opresc să nu plâng.
Nu pot să cred că eşti acum din nou a mea
Mă spăl pe ochi, nu pot să-mi mai revin
Din nou în inima mea învie dragostea
Sint că e din nou vară, simt că trăiesc din plin.
Se vede după chipul tău că mă doreşti
Nimeni nu cred că te poate iubi aşa frumos ca mine
Se simte în inima ta că mă iubeşti
O să-mi dau şi viaţa pentru tine.
Îţi mulţumesc pentru că mă laşi să te iubesc
Ochii tăi, două stele, mă năucesc, îmi pierd controlul
Buzele tale, săruturile tale, mă zăpăcesc,
Cu tine draga mea, e Sfânt amorul.
Ce cafea tare ai făcut,
Tipic pentru o iubire ca-n poveşti
Acesta este doar un nou început
Viaţa însăşi, înger, Cupidon ce eşti .
DESTIN
Destin, deschis-ai tu o poartă către viaţă
Atunci când poate că nici viaţa nu-şi întorsese ceasul
Deşi m-am tot împotrivit, tu m-ai întors cu faţa
Neştiind de bine sau de rău când făceam pasul.
Departe eu de spaţiu şi de timp, eu inconstant
Incoerent în gânduri şi în simţiri străin
Venetic pe-această lume
Încerc să nu mă complac.
Stampă ce-mi arată răsăritul, apoi apusul
A mai trecut o zi, în care n-am făcut nimic
Meditez şi-mi imaginez curând abisul
Timpul nostru e minim, e mic, e nimic
Stau ziua, încerc să mă gândesc deşi nu prea are rost
Acum când nu te poţi simţi în viaţă decât străin şi prost
Ai învăţat 50 de ani refrenul pe de-a rost
Şi-ncercăm acum să ieşim şi noi din adăpost.
miercuri, 23 decembrie 2009
miercuri, 2 decembrie 2009
Poezii
SENINUL
Absolutul albastru, cel fără de-nceput
Şi fără de sfârşitul mai abstract decât neantul
Târziul clipei n-are un minut
Pentru a-nchipui infinitul.
Seninul ideii, metamorfoză sacră,
Creaţie cerească , ajută contemplarea
Unei întregi opere de pastel
Lumină întreagă la Sfântul Castel.
Teribilă imagine de lumină
Paradisiacă pagină de vis real
Imaginez în minte o grădină
Având în mijloc o fântână
Şi pe ea, un pocal
Da, Edenul cel pur, cel curat, îl am în minte
A Lui casă , a celui de Sus, sau Dumnezeu
Cel ce stă la intrare înaintea porţilor mari
În mantie de stele, trălucind fierbinte :
Fiul Său, Iisus Hristos !
sau....
TOAMNĂ GREA
Când frunzele cad , pe alei sunt singur şi plâng
Şi mă gândesc la tine, la al tău surâs
Îmi amintesc sărutul tău şi glasul tău rîzând
De ce m-ai părăsit, de ce ai plans ?
Cu fiecare frunză ce cade pe asfalt
Cade şi speranţa mea de-a te mai revedea
Toamnă este acum şi-n inima mea
Visam să trec cu tine de cerul cel prea-nalt.
Este o zi ploioasă, de octombrie, în parc
Doar eu printre frunze, fără de noimă, aleea străbat.
Nu mă pot gândi la altceva, n-am încercat
Să uit că te-am iubit, nu pot asta să fac.
Vreau să te văd, măcar pentru un minut,
Arată-te te vreau pentru o secundă
Dragostea ma pentru tine nu s-a stins
În suflet, flacăra mai arde încă.
Tu, frunză galbenă, tu de ce cobori
De ce speranţa mea de viaţă mi-o omori ?
Ce ţi-am făcut eu ca să plătesc atât de scump ?
Ce tre` să fac pentru ca acest blestem să-l rup ?
Dar poate o altă dragoste va fi mai pură, mai din suflet,
Poate că voi avea ştiu eu, mai mult noroc
Stau şi mă rog acum lui Dumnezeu
Să ne fie bine chiar şi pe drumuri separate.
....
PRIMĂVARA
Da, odată cu ghioceii, fluturii şi albinele
Viespile sau gâzele de toate felurile
Florile creează un pastel coborât de undeva din vis
Te duce cu gândul doar spre paradis.
Viaţă, acum că ai venit, nu ştiu cum
Să fac, să-ţi demonstrez, că te iubesc
Prin mii de flori iată eu mă plimb acum
Este cred eu, ceva Dumnezeiesc.
Tu, gleznele goale, lasăţi-le spălate-n rouă
Să simţi natura cum te transpune într-o lume nouă
Vrei nu vrei , eşti condamnată pe viaţă la iubire
Eşti condamnată pe viaţă la fericire, sănătate şi speranţă !!!
Un fluture s-a aşezat pe umărul meu. M-a sărutat
A fost un înger ? sau de nu, cine a fost atunci ?
Ne-am împrietenit curând, timp de o oră în jurul meu a zburat
Iartă-mă fluturaş drag, n-am ştiut că sentimentul iubirii mi-l aduci
Că mă-nveţi din nou să iubesc....
Suntem doar noi, iubit-o, ne zbenguim împreună prin paradis
Nu se va termina acest vis cred eu niciodată
Să alergăm, să ne distrăm, totul printre îngeraşi
Ce vis frumos, aşa ca niciodată.
SOLFEGIU
Curgeau paşii mei alene pe cărările pustii ale toamnei care ploua
Totul îmi părea abstract, chiar şi ziua în antiteză cu mine
Rătăcesc spre neant dincolo de bariera spaţiu-timp
Răscolind în taină ceva a să păstrez al tinereţii nimb.
Rămân într-o nelinişte profundă, pierzând controlulo cu viaţa
Enigmă-mi zic eu şi totuşi poate moartea mă iubeşte
Aceasta este o pastilă care halucinant mă linişteşte
Nu-i timpul ca acum să vină ceaţa....
Ce simbioză fină, între libertate şi abstractul absolut
Schimbând viaţa chiar şi din vina unui banal strănut
Natură moartă-n jurul meu, o frunză pe jachetă mi-a căzut
Apoi jos. Mi-am dorit să o pun sus la loc să fi putut.
Cauţiunea sau puşcăria nu mă pot absolvi de vină
De a lăsa acea frunză să-mi cadă jos din mână
De la agonie la pasiune meschină
Ah, ce agonie !
Doar în pământ acum eu vreau să intru
Chiar dacă ştiu că altcineva se află acum la pupitru
Ştiu că nu pot să-mi fiu eu singur arbitru
Înţeles !
Dramatică scenă, de bal drăcesc pe alee
Ca o fantomă albă bântuind muzee
Ca moaca dracului în focurile din şeminee
Ce idee !!!
ANTITEZĂ
Mă simt uneori în antiteză cu cerul, cu pământul, cu mine însumi
Mi-am asumat cu această ocazie o gamă întreagă de riscuri
Ştiu că fac erori, oricum prima eroare cred că sunt chiar eu
Mă simt ca o specie rară, împăiată, şi-ascunsă-n-tr-un muzeu.
Sunt în antiteză cu timpul cu clepsidra cea veche
Plin de parf, caut o clipă de a mă reabilita
Încerc a fredona o melodie după ureche
Dar nu mă pot, şi nu mă pot încă ietra.
Mă simt cu totul cufundat în melancolie
După vremurile ce nu demult le detestam
Antiteza cu timpul nu este-o parodie
Ar fi o utopie, dar nici decum nu-l pot păstra.
Plec pe drum şi lumea nici nu mă vede, mă loveşte
Am intrat oare în antiteză cu materia ?
Lumea-ncontinuare de mine nu se fereşte
Parcă-n acest moment am devenit un paria.
Nimic nu mai am în gând; ce şi cine sunt acum ?
Semăn eu oare cu Frankenstein, cumva ?
Mă simt învăluit în ceaţă, nor şi fum
Nu mă ia-n serios nimenea acum !
Cad în genunchi , nu-mi pasă că-ntr-o baltă
Nu simt nimic, probabil şocul a fost mult prea dur
Inima de de loc nu mai saltă
Sunt ABUR !
TÂRZIUL FĂRĂ TIMP
Ce este timpul ? de ce îl măsurăm ?
De ce de clipa prezentă noi nu ne bucurăm,
De ce precum clepsidra ca un nisip ne scurgem,
Care este sensul vieţii noastre, cine suntem ?
Precum o frunză toamna târziu, ne legănăm
Şi cădem spre-o moarte fără timp
Geaba, ne îngânăm, că viaţa înfruntăm
Dacă nu avem parte de-o viaţă fără timp.
Târziul este uneori tardiv, în sensul său profund
Fără de simţăminte, lui nu-i pasă
Tainele sale, cu nesimţire le ascund
Întru dauna noastră.
Târziul, aşa e, este fără de timp
Răpind încetişor al tinereţii fraged nimb
Cu inocenţă-mi pun retorica-ntrebare
De ce există zi, de ce există soare ?
Ce pustiu e timpul ce anost
A trecut pe lângă noi şi...asta a fost...
Nu lasă-n urma sa decât praf
Căci din lut am fost creaţi, din lut nears.
Ce anost este târziu, ce sărac
Să mă lupt cu el dar nu ştiu cum să fac
Nimic din ce mă înconjoară nu mi-e la-ndemână
El, le are pe toate şi pe toţi la mână.
Tulburat de răspunsul ce s-a creat, căutând răspunsuri
Meditez cu gând curat spre târziul ce va veni
Sperând că atunci, ale vieţii tainice timpuri
Mult mai stabile, că vor deveni.
MISTERIOS
Misterios este faptul creaţiei noastre
Este trupul, este sufletul nostru
Lăsaţi totul sub a cerului bolţii albastre
Ne bucurăm acum de tot ce ne-a dat Domnul.
Misterios este gândul nostru, şi fiinţa chiar
Inimaginabile şi inexplicabile
Totul se transformă subit în bizar
Bazar cu chilipire.
Misterios este visul nostru cel de noapte
Alb-negru realitatea virtuală pură
Călătoresc prin enigmele toate
Şi prin viaţa zilnică, cea dură.
Misterioasă este însăşi existenţa, viaţa
Iubirea chiar, este nemurire
Chiar dacă nu de puţine ori se-aşterne ceaţa
Oricum ştim că soarele revine.
Misterios, inexplicabil sau enigmă
Fac parte din a noastră existenţă
Ard în jurul nostru ca o magmă
Şi ne sperie, doar printr-a lor prezenţă.
CE-I VIAŢA ?
E dragoste, iubire, idealul pentru care luptăm noi toţi
Nimic nu poate fi mai Sfânt acum
Este şi locul unde suferim iarăşi noi toţi
Dar mergem toţi pe acelaşi drum
E simţire, e trăire, e suflet, zâmbet, lacrimă
Sunt sentimente greu de explicat
E party, e distracţie e teamă
E tot ce lângă om trăieşte, a mişcat.
E spirit, e formă e timpul cel măsurat de ceas
Clepsidra veche, nu iartă nici ea acum nimic
E roua dimineţii, e fiecare-al nostru pas
E apa care ne dă viaţă, e cer ,e infinit.
E zâmbet de copil, jucându-se cu mingea
Sau dându-se cu sania pe derdeluş
Privind pe geam, la ţară, cum cu fulgii mari ningea
E o fetiţă, jucându-se cu un ursuleţ de pluş.
TĂCERE
Să tacă pădurea cu foşnetul frunzelor ei
Că-mi ştie dorul, ce codrului l-am spus
Ştie toată taina dragostei
Al idilelor pe-ascuns.
Să tacă păsările ziua
Cu trilurile lor ce-mi rup inima-n două
Să nu mai aud nimic, pe nici una
Picioarele să nu mi le mai ud în rouă.
Să tacă izvorul cel dătător de apă
În care vine animalul, sau chiar omul
Cu sete-n suflet din el, iată se-adapă
Să-şi liniştească pentru-o vreme sufletul.
Să tacă albinele şi toate insectele
Să mai culeagă ce-i mai hrănitor din flori
Să tacă odată greierele
Ce cântă toată noaptea până-n zori.
Să tacă rea şi ireal, să tacă vraja
Să tacă totul, aerul să tacă
Totul tăcu. Prins fiind în a fericirii mreajă
Am uitat să-i spun şi ei să tacă.
TÂRZIUL FĂRĂ TIMP
Ce este timpul ? de ce îl măsurăm ?
De ce de clipa prezentă noi nu ne bucurăm,
De ce precum clepsidra ca un nisip ne scurgem,
Care este sensul vieţii noastre, cine suntem ?
Precum o frunză toamna târziu, ne legănăm
Şi cădem spre-o moarte fără timp
Geaba, ne îngânăm, că viaţa înfruntăm
Dacă nu avem parte de-o viaţă fără timp.
Târziul este uneori tardiv, în sensul său profund
Fără de simţăminte, lui nu-i pasă
Tainele sale, cu nesimţire le ascund
Întru dauna noastră.
Târziul, aşa e, este fără de timp
Răpind încetişor al tinereţii fraged nimb
Cu inocenţă-mi pun retorica-ntrebare
De ce există zi, de ce există soare ?
Ce pustiu e timpul ce anost
A trecut pe lângă noi şi...asta a fost...
Nu lasă-n urma sa decât praf
Căci din lut am fost creaţi, din lut nears.
Ce anost este târziu, ce sărac
Să mă lupt cu el dar nu ştiu cum să fac
Nimic din ce mă înconjoară nu mi-e la-ndemână
El, le are pe toate şi pe toţi la mână.
Tulburat de răspunsul ce s-a creat, căutând răspunsuri
Meditez cu gând curat spre târziul ce va veni
Sperând că atunci, ale vieţii tainice timpuri
Mult mai stabile, că vor deveni.
Va rog frumos, daca v-a placut acest blog, daca nu v-a placut, lasati si un mic comentariu, o impresie, poate o recomandare. Voi tine cont, si voi raspunde la tota lumea !
Absolutul albastru, cel fără de-nceput
Şi fără de sfârşitul mai abstract decât neantul
Târziul clipei n-are un minut
Pentru a-nchipui infinitul.
Seninul ideii, metamorfoză sacră,
Creaţie cerească , ajută contemplarea
Unei întregi opere de pastel
Lumină întreagă la Sfântul Castel.
Teribilă imagine de lumină
Paradisiacă pagină de vis real
Imaginez în minte o grădină
Având în mijloc o fântână
Şi pe ea, un pocal
Da, Edenul cel pur, cel curat, îl am în minte
A Lui casă , a celui de Sus, sau Dumnezeu
Cel ce stă la intrare înaintea porţilor mari
În mantie de stele, trălucind fierbinte :
Fiul Său, Iisus Hristos !
sau....
TOAMNĂ GREA
Când frunzele cad , pe alei sunt singur şi plâng
Şi mă gândesc la tine, la al tău surâs
Îmi amintesc sărutul tău şi glasul tău rîzând
De ce m-ai părăsit, de ce ai plans ?
Cu fiecare frunză ce cade pe asfalt
Cade şi speranţa mea de-a te mai revedea
Toamnă este acum şi-n inima mea
Visam să trec cu tine de cerul cel prea-nalt.
Este o zi ploioasă, de octombrie, în parc
Doar eu printre frunze, fără de noimă, aleea străbat.
Nu mă pot gândi la altceva, n-am încercat
Să uit că te-am iubit, nu pot asta să fac.
Vreau să te văd, măcar pentru un minut,
Arată-te te vreau pentru o secundă
Dragostea ma pentru tine nu s-a stins
În suflet, flacăra mai arde încă.
Tu, frunză galbenă, tu de ce cobori
De ce speranţa mea de viaţă mi-o omori ?
Ce ţi-am făcut eu ca să plătesc atât de scump ?
Ce tre` să fac pentru ca acest blestem să-l rup ?
Dar poate o altă dragoste va fi mai pură, mai din suflet,
Poate că voi avea ştiu eu, mai mult noroc
Stau şi mă rog acum lui Dumnezeu
Să ne fie bine chiar şi pe drumuri separate.
....
PRIMĂVARA
Da, odată cu ghioceii, fluturii şi albinele
Viespile sau gâzele de toate felurile
Florile creează un pastel coborât de undeva din vis
Te duce cu gândul doar spre paradis.
Viaţă, acum că ai venit, nu ştiu cum
Să fac, să-ţi demonstrez, că te iubesc
Prin mii de flori iată eu mă plimb acum
Este cred eu, ceva Dumnezeiesc.
Tu, gleznele goale, lasăţi-le spălate-n rouă
Să simţi natura cum te transpune într-o lume nouă
Vrei nu vrei , eşti condamnată pe viaţă la iubire
Eşti condamnată pe viaţă la fericire, sănătate şi speranţă !!!
Un fluture s-a aşezat pe umărul meu. M-a sărutat
A fost un înger ? sau de nu, cine a fost atunci ?
Ne-am împrietenit curând, timp de o oră în jurul meu a zburat
Iartă-mă fluturaş drag, n-am ştiut că sentimentul iubirii mi-l aduci
Că mă-nveţi din nou să iubesc....
Suntem doar noi, iubit-o, ne zbenguim împreună prin paradis
Nu se va termina acest vis cred eu niciodată
Să alergăm, să ne distrăm, totul printre îngeraşi
Ce vis frumos, aşa ca niciodată.
SOLFEGIU
Curgeau paşii mei alene pe cărările pustii ale toamnei care ploua
Totul îmi părea abstract, chiar şi ziua în antiteză cu mine
Rătăcesc spre neant dincolo de bariera spaţiu-timp
Răscolind în taină ceva a să păstrez al tinereţii nimb.
Rămân într-o nelinişte profundă, pierzând controlulo cu viaţa
Enigmă-mi zic eu şi totuşi poate moartea mă iubeşte
Aceasta este o pastilă care halucinant mă linişteşte
Nu-i timpul ca acum să vină ceaţa....
Ce simbioză fină, între libertate şi abstractul absolut
Schimbând viaţa chiar şi din vina unui banal strănut
Natură moartă-n jurul meu, o frunză pe jachetă mi-a căzut
Apoi jos. Mi-am dorit să o pun sus la loc să fi putut.
Cauţiunea sau puşcăria nu mă pot absolvi de vină
De a lăsa acea frunză să-mi cadă jos din mână
De la agonie la pasiune meschină
Ah, ce agonie !
Doar în pământ acum eu vreau să intru
Chiar dacă ştiu că altcineva se află acum la pupitru
Ştiu că nu pot să-mi fiu eu singur arbitru
Înţeles !
Dramatică scenă, de bal drăcesc pe alee
Ca o fantomă albă bântuind muzee
Ca moaca dracului în focurile din şeminee
Ce idee !!!
ANTITEZĂ
Mă simt uneori în antiteză cu cerul, cu pământul, cu mine însumi
Mi-am asumat cu această ocazie o gamă întreagă de riscuri
Ştiu că fac erori, oricum prima eroare cred că sunt chiar eu
Mă simt ca o specie rară, împăiată, şi-ascunsă-n-tr-un muzeu.
Sunt în antiteză cu timpul cu clepsidra cea veche
Plin de parf, caut o clipă de a mă reabilita
Încerc a fredona o melodie după ureche
Dar nu mă pot, şi nu mă pot încă ietra.
Mă simt cu totul cufundat în melancolie
După vremurile ce nu demult le detestam
Antiteza cu timpul nu este-o parodie
Ar fi o utopie, dar nici decum nu-l pot păstra.
Plec pe drum şi lumea nici nu mă vede, mă loveşte
Am intrat oare în antiteză cu materia ?
Lumea-ncontinuare de mine nu se fereşte
Parcă-n acest moment am devenit un paria.
Nimic nu mai am în gând; ce şi cine sunt acum ?
Semăn eu oare cu Frankenstein, cumva ?
Mă simt învăluit în ceaţă, nor şi fum
Nu mă ia-n serios nimenea acum !
Cad în genunchi , nu-mi pasă că-ntr-o baltă
Nu simt nimic, probabil şocul a fost mult prea dur
Inima de de loc nu mai saltă
Sunt ABUR !
TÂRZIUL FĂRĂ TIMP
Ce este timpul ? de ce îl măsurăm ?
De ce de clipa prezentă noi nu ne bucurăm,
De ce precum clepsidra ca un nisip ne scurgem,
Care este sensul vieţii noastre, cine suntem ?
Precum o frunză toamna târziu, ne legănăm
Şi cădem spre-o moarte fără timp
Geaba, ne îngânăm, că viaţa înfruntăm
Dacă nu avem parte de-o viaţă fără timp.
Târziul este uneori tardiv, în sensul său profund
Fără de simţăminte, lui nu-i pasă
Tainele sale, cu nesimţire le ascund
Întru dauna noastră.
Târziul, aşa e, este fără de timp
Răpind încetişor al tinereţii fraged nimb
Cu inocenţă-mi pun retorica-ntrebare
De ce există zi, de ce există soare ?
Ce pustiu e timpul ce anost
A trecut pe lângă noi şi...asta a fost...
Nu lasă-n urma sa decât praf
Căci din lut am fost creaţi, din lut nears.
Ce anost este târziu, ce sărac
Să mă lupt cu el dar nu ştiu cum să fac
Nimic din ce mă înconjoară nu mi-e la-ndemână
El, le are pe toate şi pe toţi la mână.
Tulburat de răspunsul ce s-a creat, căutând răspunsuri
Meditez cu gând curat spre târziul ce va veni
Sperând că atunci, ale vieţii tainice timpuri
Mult mai stabile, că vor deveni.
MISTERIOS
Misterios este faptul creaţiei noastre
Este trupul, este sufletul nostru
Lăsaţi totul sub a cerului bolţii albastre
Ne bucurăm acum de tot ce ne-a dat Domnul.
Misterios este gândul nostru, şi fiinţa chiar
Inimaginabile şi inexplicabile
Totul se transformă subit în bizar
Bazar cu chilipire.
Misterios este visul nostru cel de noapte
Alb-negru realitatea virtuală pură
Călătoresc prin enigmele toate
Şi prin viaţa zilnică, cea dură.
Misterioasă este însăşi existenţa, viaţa
Iubirea chiar, este nemurire
Chiar dacă nu de puţine ori se-aşterne ceaţa
Oricum ştim că soarele revine.
Misterios, inexplicabil sau enigmă
Fac parte din a noastră existenţă
Ard în jurul nostru ca o magmă
Şi ne sperie, doar printr-a lor prezenţă.
CE-I VIAŢA ?
E dragoste, iubire, idealul pentru care luptăm noi toţi
Nimic nu poate fi mai Sfânt acum
Este şi locul unde suferim iarăşi noi toţi
Dar mergem toţi pe acelaşi drum
E simţire, e trăire, e suflet, zâmbet, lacrimă
Sunt sentimente greu de explicat
E party, e distracţie e teamă
E tot ce lângă om trăieşte, a mişcat.
E spirit, e formă e timpul cel măsurat de ceas
Clepsidra veche, nu iartă nici ea acum nimic
E roua dimineţii, e fiecare-al nostru pas
E apa care ne dă viaţă, e cer ,e infinit.
E zâmbet de copil, jucându-se cu mingea
Sau dându-se cu sania pe derdeluş
Privind pe geam, la ţară, cum cu fulgii mari ningea
E o fetiţă, jucându-se cu un ursuleţ de pluş.
TĂCERE
Să tacă pădurea cu foşnetul frunzelor ei
Că-mi ştie dorul, ce codrului l-am spus
Ştie toată taina dragostei
Al idilelor pe-ascuns.
Să tacă păsările ziua
Cu trilurile lor ce-mi rup inima-n două
Să nu mai aud nimic, pe nici una
Picioarele să nu mi le mai ud în rouă.
Să tacă izvorul cel dătător de apă
În care vine animalul, sau chiar omul
Cu sete-n suflet din el, iată se-adapă
Să-şi liniştească pentru-o vreme sufletul.
Să tacă albinele şi toate insectele
Să mai culeagă ce-i mai hrănitor din flori
Să tacă odată greierele
Ce cântă toată noaptea până-n zori.
Să tacă rea şi ireal, să tacă vraja
Să tacă totul, aerul să tacă
Totul tăcu. Prins fiind în a fericirii mreajă
Am uitat să-i spun şi ei să tacă.
TÂRZIUL FĂRĂ TIMP
Ce este timpul ? de ce îl măsurăm ?
De ce de clipa prezentă noi nu ne bucurăm,
De ce precum clepsidra ca un nisip ne scurgem,
Care este sensul vieţii noastre, cine suntem ?
Precum o frunză toamna târziu, ne legănăm
Şi cădem spre-o moarte fără timp
Geaba, ne îngânăm, că viaţa înfruntăm
Dacă nu avem parte de-o viaţă fără timp.
Târziul este uneori tardiv, în sensul său profund
Fără de simţăminte, lui nu-i pasă
Tainele sale, cu nesimţire le ascund
Întru dauna noastră.
Târziul, aşa e, este fără de timp
Răpind încetişor al tinereţii fraged nimb
Cu inocenţă-mi pun retorica-ntrebare
De ce există zi, de ce există soare ?
Ce pustiu e timpul ce anost
A trecut pe lângă noi şi...asta a fost...
Nu lasă-n urma sa decât praf
Căci din lut am fost creaţi, din lut nears.
Ce anost este târziu, ce sărac
Să mă lupt cu el dar nu ştiu cum să fac
Nimic din ce mă înconjoară nu mi-e la-ndemână
El, le are pe toate şi pe toţi la mână.
Tulburat de răspunsul ce s-a creat, căutând răspunsuri
Meditez cu gând curat spre târziul ce va veni
Sperând că atunci, ale vieţii tainice timpuri
Mult mai stabile, că vor deveni.
Va rog frumos, daca v-a placut acest blog, daca nu v-a placut, lasati si un mic comentariu, o impresie, poate o recomandare. Voi tine cont, si voi raspunde la tota lumea !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)